Excursie de o zi călare (+14 ani)

Un comentariu la „Drumul domol”

1. „Nu am mai călărit niciodată pe un cal, dărămite pe un catâr. Câteva ore mai târziu traversam Podișul Hârtibaciului prin zăpadă, înconjurat de natura sălbatică a Transilvaniei, și nu voiam să se mai termine.”

   O experiență autentică în Podișul Hârtibaciului pe care nu o voi uita niciodată.

   Nu am mai călărit niciodată pe un cal, dărămite pe un catâr.

   Așa a început experiența mea cu Asinii Transilvaniei, într-o dimineață liniștită, la ora 9, când ne-am adunat tot grupul și l-am găsit pe Liviu, fondatorul proiectului, pregătind catârii.

   Sincer, eram puțin emoționat. Era ceva complet nou pentru mine.

   După o noapte nedormită, nu știu dacă din cauza emoțiilor sau pentru că am mâncat o tonă de dulce pe la două noaptea, am simțit puțin solicitarea fizică la început. Nu pentru că experiența ar fi dificilă, ci pentru că nu venisem odihnit. Așa că un mic sfat pentru cei care vor să trăiască această aventură: odihniți-vă bine înainte.

   Partea interesantă este că imediat după ce am pornit la drum nu am mai simțit nimic.

   Fun fact: am fost singurul care, la prima încercare de a încăleca pe catâr, era să cad de-a dreptul. Unu, pentru că sunt un tip destul de masiv, și doi, pentru că nu am mai încălecat niciodată un cal, dărămite un catâr.

   Liviu m-a liniștit imediat, atât pe mine cât și pe catâr, și m-a ajutat să încalec fără probleme.

   Primele momente călare au fost surprinzător de naturale. Mișcarea catârului te prinde repede și începi să intri într-un ritm liniștit, aproape meditativ.

   La sugestia lui Liviu, înainte de a încăleca am interacționat puțin cu catârul, i-am vorbit și l-am mângâiat pentru a ne conecta. Deși eram puțin agitat după o noapte nedormită, energia catârului, calm și incredibil de blând, m-a liniștit imediat.

   Primele sute de metri au fost pline de bună dispoziție. Evident, tentativa mea eșuată de a încăleca a devenit subiect de glume și ne-am amuzat cu toții.

   Am fost 4 participanți, plus Liviu, deci 5 catâri călare și un măgăruș simpatic care ne-a însoțit la tot pasul, cărând merindele tradiționale pentru popasul de la jumătatea drumului.

   Fun fact: la un moment dat măgărușul a scăpat exact într-o zonă cu mult noroi. Ne-am amuzat copios de felul în care ne fenta de fiecare dată când încercam să îl prindem. Mă rog… Liviu și ceilalți… mai puțin eu.

   În final Liviu a decis să îl lase liber, iar ca prin magie măgărușul a devenit mult mai cooperant. Ba chiar era mereu primul când se făcea o poză, de parcă știa că urmează să capturăm momentul.

   Pe măsură ce înaintam, peisajul începea să se deschidă.

   În fața noastră se întindea Podișul Hârtibaciului, unul dintre cele mai autentice și sălbatice peisaje din Transilvania.

   Fun fact: catârul meu era singurul care, de fiecare dată, dar absolut de fiecare dată când ne opream, începea să mai mănânce puțin. Era clar cel mai mâncăcios din grup.

   Pe traseu am descoperit pajiști largi, păduri liniștite și drumuri neumblate, parcă desprinse din poveste.

   Am ajuns la locul popasului cu pădurea în spate și în față o vale imensă, în care se vedeau și acoperișurile unor case.

   Și exact atunci s-a întâmplat ceva magic.

   A început să ningă.

   Dar nu o ninsoare ușoară. Fulgii mari au început să cadă din ce în ce mai des, transformând peisajul într-un tablou de iarnă absolut superb.

   Între timp ceilalți încercau să prindă măgărușul pentru că merindele erau la el. De parcă știa și voia să ne tachineze pe stomacul gol.

   În final a fost prins, iar noi am început să strângem lemne pentru foc.

   S-a aprins focul, s-a întins masa și am început să mâncăm.

   Am glumit, am râs pe rupte (fratele lui Liviu, Sergiu, are un simț al umorului incredibil). Am discutat lucruri serioase, lucruri de viață, de parcă ne cunoșteam de mult timp.

   Mâncarea a fost delicioasă, dar adevărul este că energia grupului și momentul în sine au făcut experiența și mai specială.

   După popas am intrat în pădure și am parcurs kilometri întregi prin liniște deplină.

   Apoi s-a deschis în fața noastră o vale imensă care dezvăluia Podișul Hârtibaciului în toată splendoarea lui.

   M-a lăsat cu gura căscată.

   Era exact cum îmi povestise Liviu cu câteva zile înainte.

   Pe tot parcursul traseului Liviu a avut grijă atât de noi, cât și de animale, astfel încât toată lumea să fie în siguranță și să se bucure de experiență.

   La un moment dat am văzut trei codițe albe sărind în depărtare și am zis convins:

   „Uite iepuri!”

   Toată lumea a izbucnit în râs.

   Evident… nu erau iepuri.

   Erau căprioare.

   După această vale am traversat o pajiște largă care ducea înapoi spre casa lui Liviu, unde am descălecat și am ajutat la dezhamarea catârilor.

   Și atunci am realizat ceva.

   Îmi părea rău că se terminase.

   Era acea oboseală plăcută, despre care Liviu obișnuiește să vorbească. Un amestec de liniște, satisfacție și puțină melancolie.

   Ninsoarea se oprise.

   Eram obosiți, dar incredibil de liniștiți.

   Experiența Asinii Transilvaniei nu este doar o plimbare călare.

   Este o reconectare.

   Cu natura.
   Cu tradiția.
   Cu tine.

   Este genul de experiență autentică din Transilvania care te face să încetinești și să te bucuri de lucrurile simple.

   O experiență pe care o voi repeta cu mare drag.

   Mulțumesc Liviu și tuturor participanților pentru o zi pe care nu o voi uita niciodată.

   Autentifică-te pentru a răspunde